Peste unele ilegalități întâmplate în urmă cu 30 de ani s-a așternut o tăcere nefirească și complice. Au fost efectuate studii și analize asupra dimensiunii infracționale a fazelor ”capitalismului sălbatic” de la începutul anilor ’90. Dar și alte cauze explică de ce tranziția României la capitalism a fost un proces care a durat enorm și care a frânat mecanismele unor autentice privatizări. Istoricul Petre Opriș explică de ce achitarea anticipată și integral a datoriei externe de către Nicolae Ceaușescu a însemnat nu un avantaj, ci un obstacol în capitalizarea României după 1989.
Peste ce obstacolele au dat românii în calea instalării economiei de piață? De ce, în comparație cu alte foste state comuniste, România a întârziat mai mult în trecerea la democrație și capitalism? De ce procesul de privatizare a activelor fostului stat comunist a fost deturnat de tot felul de mafii politico-economice? Toate aceste întrebări nu și-au putut găsi răspunsuri complete și satisfăcătoare nici până astăzi.
Nu doar vidul de autoritate din România post-comunistă a favorizat acest fenomen. Erori economice imense făcute chiar în timpul regimului Ceaușescu și consecințele lor s-au prelungit și după căderea sa. Propaganda național comunistă, perpetuată și după 1989, a creat mitul unui Ceaușescu lider providențial, care a lăsat statul român fără datorii externe.
Istoricii și economiștii sunt de altă părere. În viziunea lor, departe de a fi o virtute patriotică, achitarea anticipată și integrală de către Ceaușescu a datoriei către creditori externi în 1989 a dus de fapt la o descalificare a României pe piețele internaționale de capital. Această absență a României în finanțele internaționale a constituit și după 1989 obstacolul în calea investițiilor străine în România și în calea privatizărilor reale.
În anii ’70, Ceaușescu a contractat o datorie de peste 20 de miliarde de dolari. Ambiția lui a fost aceea de a achita rapid și integral datoria externă, începând cu anul 1982. Decizia sa a fost luată după ce, în 1981, România comunistă a intrat câteva zile în încetare de plăți. Atunci guvernul comunist de la București nu a putu achita o rată din datorie ajunsă la scadentă.
Speriat de perspectiva dramatică de a duce România la faliment prin incapacitate totală de plată, Ceaușescu a decis să raţionalizeze drastic consumul intern și să mobilizeze economia exclusiv pentru comerţul exterior.
Totul trebuia exportat pentru a obține valuta necesară achitării datoriei externe, inclusiv bunurile de larg consum necesare zilnic românilor. Din această cauză, România s-a confruntat cu o criză alimentară fără precedent, iar consumul intern de energie a fost redus la cote minime.
Pe parcursul anilor `80, românii au suferit foamea, au trebuit să suporte frigul din case, întreruperi în furnizare a energiei electrice și termice. România ajunsese la limita subzistenței.
Incapabil să investească inteligent banii de credite în sectoare cu adevărat performante, Ceaușescu a dat vina pe creditori străini pentru propriile sale greșeli economice, adoptând sloganul ”Străinii sunt de vină”.
Cu o viziune rudimentară, de tip stalinist, asupra economiei, invocând falsul pericol de a nu ajunge ”la mâna” capitalismului occidental, Ceaușescu a tratat datoria externă a țării în termenii orgolioși ai unui tribut medieval.
Pe 12 aprilie 1989, la Planara Comitetului Central, Ceaușescu anunța cu mândrie că a achitat anticipat și integral datoria externă, strigând la microfon: “Gata! România nu mai plătește nimănui tribut”.
Un astfel de discurs radical anticapitalist a însemnat practic uși închise pentru toți creditorii internaționali. România urma să se descurce singură, într-o economie primitiv autarhică.
Mai mult, cu câteva luni înainte de a fi executat, Ceaușescu dăduse o lege prin care interzicea atât băncilor românești, cât și tuturor agenților economici ai economiei socialiste să mai contracteze credite din străinătate. Această lege și-a continuat efectele și după 1989.
Liderii politici veniți la putere după lichidarea lui Ceaușescu, vechi nomenclaturiști comuniști, au perpetuat și ei, din convingere sau din reflex, același discurs anticapitalist.
Istoricul Petre Opriș explică de ce achitarea anticipată și integral a datoriei externe de către Ceaușescu a însemnat nu un avantaj, ci un obstacol în capitalizarea României după 1989.
Este un paradox faptul că Nicolae Ceaușescu a achitat datoria externă a României, poporul român, de fapt, a achitat-o. El a avut doar inițiativa ca această datorie să fie achitată anticipat și integral.
Paradoxul face că România, din acel moment, nu a mai avut acces pe piața internațională de capital. Mă refer la investițiile care se puteau face în România cu credite străine. Chiar a fost emisă o lege prin care se stipula faptul că în România nu se mai acceptau credite străine.
Or, lucrul acesta a influențat tot ceea ce s-a întâmplat după căderea lui Ceaușescu, în decembrie 1989, până în momentul ieșirii din nou a României pe piața internațională de capital, cu ajutorul unei bănci japoneze. Atunci, în 1996, s-a reușit să se facă un credit, printr-un aranjament făcut de guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, și de autoritățile de la București la acea vreme.
Dar a exista acest hiatus între decembrie 1989 și 1996, perioadă în care am fi avut mare nevoie de credite pentru a demara producția industrială care mai era valabilă, cea care mai putea, totuși, să fie vândută în străinătate, însă nu aveam banii necesari. Și, pe un asemenea fond de lipsă de credite, de capital, a mai apărut și decapitalizarea din cauza liberalizării prețurilor.
Atunci s-a petrecut o devalorizare a societăților accentuată exponențial și intrarea în faliment a multor sectoare industriale. Intrarea lor în faliment se putea evita, dacă existau investitori. Dar aceștia au fost speriați de ceea ce s-a întâmplat în anii ’80 cu returnarea anticipată și integrală a datoriei externe. Dacă devii dintr-o dată un inamic al pieței de capital, spunând, prin lege, că nu mai accepți credite, ești evitat. Te-ai transformat singur într-un stat-paria”, spune Petre Opriș.
După 1990, și Polonia a aplicat metoda privatizării companiilor prin oferirea de acţiuni angajaţilor şi managerilor. Dar, spre deosebire de România, guvernele de la Varșovia au intervenit oferind scheme de garantare. Când angajaţii și manageri nu aveau capital disponibil pentru a își relansa activitatea economică în perioada tranziției la capitalism, statul polonez îi ajuta cu împrumuturi.
Polonezii și-au privatizat vechile companii de stat prin listarea lor la bursa nou creată, un instrument crucial pentru regimul capitalist. Cele mai bune companii din portofoliul statului au fost listate la reînfiinţata Bursă de la Varşovia, în noiembrie 1990.
Aceasta a devenit una dintre cele mai mari burse din regiune, capitalizând în 2011 peste 200 de miliarde de euro. Aproape 2.000 de companii mici şi mijlocii au fost lichidate şi activele lor vândute. Nu a fost nevoie de închiderea companiilor, ci a fost doar o procedură prin care datoriile acestora au fost şterse, nu menținute.
În România, vechii comuniști care au pus mâna pe averea statului mențineau sau chiar creșteau în mod deliberat datoriile companiilor de stat pentru a-i speria ulterior pe investitorii străini. Era o bună metodă de a-i îndepărta, spunându-le că una din obligațiile lor, după privatizare, era să achite datoriile companiei către statul român.
Dar cea mai eficientă metodă din Polonia a fost privatizarea prin vânzări directe. Aşa au ajuns în Polonia, imediat după ’89, câţiva investitori străini puternici: Philips, Thomson Consumer Electronics sau Fiat.
Trăind de peste un deceniu la Varșovia, istoricul Petre Opriș dezvăluie câteva din culisele privatizărilor reușite din Polonia:
”Să comparăm situațiile din România și din Polonia din punct de vedere al privatizării în perioada post-comunistă. România a plătit datoria externă. Polonia nu a plătit datoria externă. A fost chiar exonerată de plata unor datorii pe care le avea față de țările din Occident.
În cazul datoriilor poloneze față de Germania, spre exemplu, s-a realizat un acord politic între cele două țări și a fost înființată o fundație polono-germană pe numele căreia au fost transferate toate datoriile pe care Polonia le acumulase față de Germania federală, în schimbul acceptării de către Polonia a reunificării Germaniei. Iar această fundație se ocupă de aproape 30 de ani de bunele relații politice, economice, sociale și diplomatice dintre cele două state. Există o filială a fundației la Varșovia și, respectiv, una la Berlin.
Datoriile poloneze au fost acceptate, ulterior convertite, de statul german și, în felul acesta, investitorii germani au intrat pe piața poloneză, fiind încurajați de guvernul de la Berlin să investească în Polonia, clarificând problema datoriei externe, cea pe care Polonia o avea față de Germania.
În cazul României, Ceaușescu a decis altfel. Drept rezultat, în România nu au existat investitori strategici, așa cum s-a întâmplat în cazul Poloniei.
Deci, Polonia, pe de o parte, a beneficiat economic de pe urma reducerii datoriei externe, și în urma recunoașterii de către Varșovia a unor pierderi economice suferite de către Germania federală, dar și de către alte state. În același timp, Polonia a încurajat prin legile privind investițiile străine participarea capitaliștilor din Vestul continentului la activitățile economice la Varșovia sau în alte orașe ale Poloniei. Există încă discuții în ce măsură autoritățile comuniste poloneze au colaborat cu membri marcanți ai Sindicatului Solidaritatea pentru a nu pune probleme în timpul tranziției de la regimul comunist la regimul capitalist”.
Practic, spre deosebire de polonezi, românii au avut de tras în programul de privatizări din cauza lipsei de credite străine și din cauza atitudinilor anticapitaliste adoptate de regimul Iliescu între 1990-1996.
Fenomenul Piața Universității, mineriadele, menținerea controlului fostei Securități asupra economiei românești au blocat venirea investițiilor străine serioase și au contribuit la falimentul mascat al unor centre industriale importante.
Faimosul slogan strigat de muncitorii isterizați de propaganda FSN la începutul anilor ’90 – ”Noi nu ne vindem țara” – a făcut ca România postdecembristă să se apropia ca model politic mai mult de Rusia, Cuba sau China, nu de modelul capitalismului occidental.
Toate aceste fenomene au contribuit la crize sociale și la perpetuarea în economie a controlului statului. Clientela politică din timpul regimului Iliescu a generat corupție și proliferarea de mafii economico-financiare legate de structuri de putere ale trecutului.
Clasa antreprenorială românească, apărută timid, după 1990, nu a beneficiat de niciun ajutor din partea statului. Dimpotrivă, i s-au pus bețe în roate și a fost sufocată cu taxe și impozite.
Degeaba a forțat Ceaușescu achitarea datoriei externe. Acest gest politic radical a trezit suspiciunile piețelor financiare internaționale, iar lipsa unei Burse – creată după 1996 – a întârziat enorm trecerea la economia de piață autentică și la capitalismul organizat în termeni de drept.
”Din punct de vedere economic, Polonia a avut șansa să fie iertată de datorii și, în același timp, să fie încurajate de către statele occidentale investițiile în Polonia. În timp ce România a suferit din cauza lipsei de investiții străine, din diverse motive.
În primul rând, Legea 18 din 1991, cea care a pulverizat agricultura. Spuneam de rezerva strategică. Agricultura a constituit în permanență o rezervă strategică pentru autoritățile de la București. Or, în momentul în care a fost distrusă agricultura și s-au liberalizat prețurile, s-a pulverizat proprietatea asupra pământului.
Să nu fiu greșit înțeles, nu regret o clipă cooperativizarea. Însă, ceea ce s-a făcut prin Legea 18 din 1991, în mod automat, a lipsit statul român de instrumentul de intervenție, astfel încât să se mai salveze ceva din industria aflată în pragul falimentului, industrie care era uzată moral. Începând de la nave până la uzinele de autoturisme Dacia.
Vorbim, deci, de o serie neagră de evenimente, de o succesiune de evenimente care ne-au defavorizat. De ce? Nu a exista capacitatea de a-l schimba pe Nicolae Ceaușescu atunci când ar fi fost necesar, adică înainte de anunțul pe care l-a făcut privind datoria externă”, mai spune istoricul Petre Opriș.
EXCLUSIV VIDEO | Drumul unei industrii de la dulce la amar. Cum au dispărut 30 de fabrici de zahăr